Moartea lui Napoleon

                Controversele asupra morții împăratului Napoleon nu se mai termină… Specialiști în domeniul medicinei legale, istorici ai vieții și morții lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961 cercetărilor cauzei morții acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar datora unei erori medicale, cancerului de stomac și, în cele din urmă, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele două supoziții – eroare medicală sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.

                     Ultimele experiențe conduse de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și Universitatea din Luxembourg, demonstrează în mod definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei intoxicații cronice cu arsenic. În fiecare an, experți în toxicologia medico-legală se întrunesc în congrese sub auspiciile The International Association of Forensic Toxicologists (TIAFT) pentru a stabili cauza exactă. Toți oamenii de știință care aparțin acestei asociații activează în laboratoare ale poliției, spitale, tribunale, institute de medicină legală, laboratoare specializate în diverse domenii înrudite. Dupa congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne care a găzduit cel de-al 41-lea Simpozion internațional al asociației, între 17-22 noiembrie 2003.

                  În prezentarea susținută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele rezultate obținute asupra chestiunii prezenței arsenicului în șuvițele de păr ale împăratului. Se menționează în diverse publicații oficiale că „șuvițe de păr aparținând lui Napoleon”, au fost păstrate cu mare grijă și găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez susține că Napoleon a fost otrăvit cu arsenic în mod lent. El a ajuns la această concluzie aprofundând analizele nu numai asupra interiorului firelor de păr, ci și a învelișului capilar. Dr. Kintz crede că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din alimentele ingerate și a fost împinsă de fluxul sanguin.

                   Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică de 7-38 de ori superioară dozei „admise”. Detractorii acestei ipoteze resping afirmația, susținând că arsenicul detectat era de origine exogenă și nu a fost absorbit de împărat. Ei cred ca această compoziție toxică era în mod normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alți cercetători explică prezența arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii. Aceștia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Și această supoziție a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu arsenic, nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut adept al vinului.

                În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator și colecționar al unor piese originale care au aparținut lui Napoléon a afirmat cu tărie în conferințele și interviurile acordate la televiziunea canadiană că „Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu arsenic și că datorită noilor teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată”. Ben Weider deține suvițe din părul lui Napoleon și este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. „Rămâne doar ca guvernul și istoricii francezi să-și dea acordul”. Specialiștii Institutului medico-legal din Strasbourg confirmă teza avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a declarat că dacă îndoielile asupra morții lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la exhumarea împăratului.

Napoeon-Imparatul francezilor(1804-1815)

   Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat de către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-consultul.

            Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu monarhiile absolutiste (RusiaAustriaPrusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre burghezia franceză și cea engleză pentru supremație economică; dorința monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume. Cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărțită între împăratul Franței și țarul RusieiAlexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este exilat în insula Elba, în anul 1814.

Tabel cronologic

Predecesor:
Directoratul
Consul provizoriu al Franței
11 noiembrie – 12 decembrie 1799 împreună cu Roger Ducos și Emmanuel Joseph Sieyes
Succesor:
Consulatul

 

Predecesor:
Consiliu provizoriu
Prim-consul al Franței
12 decembrie 1799 – 18 mai 1804 cu Jean Jacques Régis de Cambacérès șiCharles-François Lebrun
Succesor:
Imperiul

 

Predecesor:
Consulatul
Împărat al francezilor
18 mai 1804 – 22 iunie 1815
Succesor:
Ludovic al XVIII-lea al Franței ca rege al Franței

 

Predecesor:
Francisc II, Împărat Romano-German
Rege al Italiei
26 mai 1805 – 1814
Succesor:
Vacant

 

Predecesor:
Titlu nou
Protector al Confederației Rinului
12 iulie 1806 – 19 octombrie 1813
Succesor:
Confederația Rinului dizolvată

 

 

Napoleon,o legenda fara sfarsit!

Un strigat nemaiauzit in ultimii 15 ani pe campurile de batalie ale Europei rasuna peste platoul dealului Saint-Jean: “Garda se retrage!”

             Astfel lua sfarsit, pe intinderea de langa micuta localitate belgiana Waterloo, in seara zilei de 18 iunie 1815, cea mai fascinanta poveste de succes a istoriei. La nici 46 de ani, Napoleon I, cel de-al doilea fiu al unui nobil corsican scapatat, isi incheia cariera fulminanta inceputa in urma cu 22 de ani. Avea sa urmeze exilul din Sfanta Elena si apoi legenda. 

                Nici un alt om, cu exceptia, poate, a lui Alexandru Macedon, nu si-a influentat atat de decisiv epoca precum a facut-o Napoleon Bonaparte (1769-1821). Viata lui este aceea a unui om exceptional dotat, care a stiut sa fructifice la maximum toate oportunitatile oferite de istorie. Fara Revolutia din 1789, micul caporal, cum cu atata dragoste il alintau soldatii sai, nu ar fi reusit sa depaseasca probabil gradul de colonel, sfarsindu-si cariera in cine stie ce burg prafuit din Normandia sau Gasconia, in calitate de comandant de garnizoana. Revolutia insa a descatusat energiile oamenilor, in general ale celor tineri, punandu-le in valoare, modificand ierarhiile sociale si promovand competenta in locul originii. Napoleon nu a fost singurul caz, el alaturandu-se unei lungi liste din care putem sa-i citam pe Hoche, Marceau, Jourdan, Bernadotte, Lannes, Lefebvre, ca sa ne referim doar la segmentul militar al societatii franceze. 

             Ceea ce-l individualizeaza pe Napoleon in raport cu ceilalti nu este doar geniul militar, care-l plaseaza in galeria marilor comandanti de osti, alaturi de Alexandru Macedon, Iulius Cezar sau Frederic cel Mare, ci si o rara si fericita combinatie intre o putere de munca iesita din comun, o memorie fantastica si o inteligenta neobisnuita. Dormea trei ore pe noapte, fiind capabil ca, in toiul celei mai aprige batalii, sa atipeasca vreme de 10 minute, pentru ca mai apoi, refacut complet, sa ia deciziile cele mai potrivite. Victoriile de la Arcole (1796), Rivoli (1797), Abukir (1799), Marengo (1800), Austerlitz (1805), Friedland (1807), Wagram (1809), Montmirail (1814) raman niste capodopere de arta militara, prin viteza de executie, stiinta concentrarii unor forte superioare in locul si la momentul oportune, precum si prin capacitatea imparatului de a-si mobiliza si motiva soldatii. Bonaparte cunostea pe de rost numele a mii de militari, ingrijindu-se in permanenta de hrana si cazarea lor. Le cerea eforturi supraomenesti atat generalilor sai, cat si simplilor ostasi, dar ii si rasplatea pe masura. Devotamentul armatei fata de el a ramas neschimbat in pofida tradarii maresalilor, in schimb calitatea soldatilor a scazut constant, pe masura pierderilor suferite in nenumaratele razboaie purtate. Campaniile anilor 1814 si 1815 au fost duse cu tineri recruti, entuziasti dar lipsiti de experienta si vigoarea veteranilor. 

                 Napoleon nu a fost doar un genial comandant militar, ci si un om de stat care a pus temeliile noii Frante. El a redat tarii increderea in sine, prestigiul si forta de care aceasta fusese atat de lipsita in ultimii ani ai Vechiului Regim. Puterea lui de munca l-a ajutat sa rezolve toate problemele de care s-a ocupat: infiintarea Bancii Frantei (1800), concordatul cu Vaticanul (1801), crearea ordinului Legiunii de Onoare (1802), reforma administratiei si introducerea institutiei prefectilor (1802), reforma sistemului educational si crearea liceelor (1802), dar mai ales Codul Civil (1804) care ii poarta numele si care a ramas in vigoare pana in zilele noastre. 

                La apogeul puterii sale, Napoleon era nu doar imparatul Frantei, ci si regele Italiei, protectorul Confederatiei Rinului si mediatorul Confederatiei Helvetice, controland si hotarand totul pentru regatele fratilor sai: Neapole, Spania, Olanda si Westfalia. Inconjurat de ministri de valoarea unui Talleyrand la Externe, Fouché la Politie, Decrès la Marina sau Gaudin la Finante, Napoleon a schimbat nu numai Franta, ci si intreaga Europa, unde a zdruncinat din temelii vechea oranduire, dotand-o cu institutii si legi noi, moderne, izvorate din spiritul Revolutiei de la 1789. Dupa caderea lui, nimic nu a mai fost ca inainte. 

                    Deteriorarea sanatatii sale, din cauza unor solicitari excesive, credinta in infailibilitatea deciziilor proprii, indepartarea unor ministri capabili precum Talleyrand sau Fouché, increderea excesiva acordata rudelor sale, mediocritati notorii, au dus la adoptarea unor hotarari dintre care cea privitoare la atacarea Rusiei (1812) i-a fost fatala. 

                      Napoleon parea condamnat sa invinga mereu. Insa victoriile impotriva Austriei (1797, 1801, 1805, 1809), Prusiei (1806) si Rusiei (1807) n-au facut decat sa amane scadenta. Vlaguita dupa 20 de ani de razboaie, Franta n-a putut tine pasul cu ambitia imparatului ei. Si sfarsitul a venit inevitabil, incepand cu bataliile de la Leipzig si Dresda (1813). 

                    Campania din 1814 arata un imparat care parea sa-si fi regasit vigoarea si intuitia din anii tineretii. Era insa mult prea tarziu si abdicarea a survenit logic la 6 aprilie 1814, pe fondul unei puternice depresii, urmata de o tentativa de sinucidere. 

                   Cele O Suta de Zile (20 martie – 22 iunie 1815) n-au facut decat sa adauge o pagina de glorie si dramatism legendei sale. Exilul pe Sfanta Elena si tratamentul la care a fost supus de catre meschinul Hudson Lowe, guvernatorul insulei, au pus aureola martiriului pe fruntea celui care devenise deja mit. Intoarcerea ramasitelor sale pamantesti, in 1840, la Paris a reprezentat apoteoza unui destin care a faurit o noua Franta, a marcat o epoca si a schimbat o lume.

 
“Dragostea este o prostie savarsita in doi.”-                                                                                                                              
                         Cu exceptia mamei sale, Letizia Ramolino Bonaparte (1749-1836), pe care Napoleon o venera, femeile nu au jucat un rol important in viata sa si nici unul in luarea deciziilor politice. Fara a fi un misogin absolut, imparatul considera menirea femeii redusa la organizarea casei si la cresterea copiilor. Asa se si explica aversiunea pe care o nutrea fata de femeile cu preocupari intelectuale, de genul doamnei de Stäel. 
                     Initierea sexuala a viitorului imparat a avut loc pe 22 noiembrie 1787, la Paris, in compania unei prostituate din rau-famatul cartier Palais Royal. In 1795, se logodeste cu Désirée, viitoarea sotie a lui Bernadotte si regina a Suediei. Un an mai tarziu, se casatoreste cu Joséphine de Beauharnais (1763-1814), o aristocrata frivola cu destule aventuri amoroase la activ, continuate de altfel si in prima parte a mariajului. Scrisorile inflacarate pe care tanarul general i le trimite din Italia proaspetei sale mirese sunt mai degraba expresia unor redescoperite dorinte carnale decat manifestarea unei iubiri profunde. Va ramane insa atasat de ea si o va incorona imparateasa in 1804, in pofida opozitiei familiei sale. Divortul va surveni in 1809, motivul fiind sterilitatea Joséphinei. Cea de-a doua sotie, arhiducesa Maria-Luiza de Habsburg (1791-1847), ii va darui fiul mult dorit, proclamat inca din leagan rege al Romei (1811). Napoleon al II-lea va muri tanar, in 1832, purtand titlul de duce de Reichstadt. 

                    Una dintre amantele lui Napoleon, Eléonore Denuelle, va juca indirect un rol in despartirea imparatului de Joséphine, daruindu-i acestuia un fiu, viitorul conte de Léon (1806-1881), si confirmand astfel posibilitatea lui Napoleon de a avea urmasi. 

                   Cea mai dezinteresata femeie din viata imparatului a fost insa Maria Walewska, poloneza de origine, imortalizata pe marele ecran de divina Greta Garbo. Si ea i-a daruit lui Napoleon un baiat, pe Alexandru (1810-1868), ajuns ministru de Externe in timpul celui de-al Doilea Imperiu. 

                   Raman monumentale gafele pe care imparatul le savarsea cu naturalete in compania femeilor. Astfel, unei doamne care tocmai ii fusese prezentata, i-a adresat replica: „Vai, doamna, dar mi se spusese ca sunteti frumoasa!“ Pe doamna de Fleury, celebra pentru aventurile ei, a intrebat-o: „Doamna, tot va mai plac barbatii?“ – la care spirituala ducesa i-a raspuns: „Desigur, Maiestate, dar numai cand sunt politicosi.“

Campania din Egipt si Siria(1798-1801)

                 Campania franceză în Egipt și Siria (1798-1801) a fost campania lui Napoleon Bonaparte în Orient, aparent pentru a proteja interesele comerciale franceze, de a submina accesul Marii Britanii în India și de a stabili demersuri științifice în regiune. Acesta a fost scopul principal al campaniei din Marea Mediterană din 1798, care a cuprins o serie de angajamente navale și a inclus ocupația Maltei.

                 În ciuda a mai multor victorii decisive și a unei expediții cu succes inițial în Siria, trupele lui Napoleon numite Armée d’Orient au fost nevoite să se retragă în cele din urmă, după apariția unei discordii politice în Franța, a conflictului din Europa precum și datorită înfrângerea flotei franceze de sprijin.

                 Bătălia navală de la Abukir a avut loc pe 1 și 2 august 1798 în fața orașului portuar egiptean Abukir, situat la 15 km nord-est de Alexandria. În această bătălie flota de război britanică, sub conducerea amiralului Horatio Nelson, a învins flota franceză a lui Napoleon, care întreprinsese o expediție militară în Egipt și Siria. Cu această victorie, Marea Britanie și-a asigurat supremația pe Marea Mediterană

Asediul Toulonului

                  În iulie 1793, Napoleon a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de Beaucaire (Cină la Beaucaire), care i-a câștigat admirația și sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al liderului revoluționar Maximilien de Robespierre. Cu ajutorul tovarășului său corsican Antoine Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forțelor republicane de la asediul Toulonului. Orașul se răsculase împotriva guvernului republican și a fost ocupat de trupe britanice. El a adoptat un plan pentru a captura poziția de pe un deal care va permite tunurilor republicane să domine portul orașului și să forțeze navele britanice să se retragă. Asaltul poziției, în timpul căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea orașului și la promovarea sa în gradul de general de brigadă. Acțiunile sale l-au adus în atenția Comitetului de Salvare Publică și a primit comanda artileriei Armatei franceze a Italiei. S-a logodit cu Désirée Clary, a cărei soră, Julie Clary, s-a măritat cu fratele mai mare al lui Bonaparte, Joseph, în 1794. Clary era o familie bogată de negustori din Marsilia.

                     Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoștințe, acumulate în lecturile nesfârșite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici atașați armatei, dintre care unul era Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.

                     Zi și noapte în mijlocul soldaților, era iubit și apreciat de aceștia, care în ziua atacului l-au urmat cu elan și, aplicând cu vigoare planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze, au eliberat orașul și au izgonit flota dușmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat o breșă în frontul coaliției dușmane și a adus micului căpitan gradul provizoriu de general; avea atunci vârsta de 24 de ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat și, la 26 decembrie 1793, el este însărcinat să inspecteze litoralul mediteranean de la Marsilia până la Nisa.

                        La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului de război în care îi recomandă acestuia să readucă la stare de funcționare fortul Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina orașul Marsilia. La citirea scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată arestarea acestui general, prea agitat, care vorbea de bombardarea Marsiliei și aducerea acestuia la închisoarea de la Conciergerie din Paris. Totuși, protejat de Augustin Robespierre și de Salicetti va fi doar arestat la domiciliu, sub paza unui jandarm, iar Maximilien Robespierredispune a fi eliberat.

                    La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16 februarie primește diploma sa de ofițer general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre și șase rații de hrană[4]. Păstrându-și funcțiile de inspector al litoralului, trebuie să își ocupe însă postul la armata de Italia, astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata din Italia, Napoleon a lucrat la un plan de operații care “ar deschide Piemontul armatelor republicii”. Planul îl entuziasmează pe Augustin Robespierre și pe colegul său Ricord, și cei doi îl impun generalului comandant al armatei din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupă Ventimilie. A treia zi, părăsind provizoriu bateriile sale, Bonaparte trece în fruntea a trei brigăzi de infanterie și atacă fortul Onegalia. Soldații piemontezi și englezi sunt decimați. La 9 aprilie, în fruntea oamenilor săi, el pătrunde în Onegalia și câteva zile mai târziu ia parte la cucerirea orașului Ormea.

                           În timp ce Masséna îi bate pe austrieci la Muriato și începe marșul victorios spre pasul Tende, Bonaparte se întoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face presiuni pe lângă bolnăviciosul Dumerbion pentru a obține întăriri. Pentru a cunoaște și a aprecia forțele de care dispune Genova și fortificațiile ei, Augustin Robespierre și Ricord îl trimit la 11 iuliepe Bonaparte la Genova. Misiunea este îndeplinită, căci vorbind perfect italienește reușește să studieze amănunțit poziția civică și politică a ministrului Republicii Franceze laGenovaTilly. La 27 iulie9 thermidor după calendarul revoluționar, pe când Napoleon sosește la Nisa, Maximilien Robespierre este declarat în afara legii, Augustin i se alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi frați sunt ghilotinați.

                   Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relației acestuia cu Robespierre, trimite la Nisa trei comisari, în frunte cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu din funcțiile sale și este pus în stare de arest la domiciliu. Ancheta care urmeaza îl dezvinovățește și îl eliberează pe Bonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de Italia, îi cere sa întocmească un plan de campanie, pe care îl va pune însuși în acțiune cam peste un an și jumătate și care va da Franței Italia. Dar Lazare Carnot la Paris și Salicetti în sud nu se gândesc decât la recucerirea Corsicii, predată de Paoli englezilor. În consecință, la sfârșitul anului 1794 și la începutul anului 1795, Bonaparte este obligat împotriva voinței sale, să pregătească expediția împotriva Corsicii. La 2 martie flota franceză părăsește Toulounul cu direcția Corsica. În dreptul capului Noli, escadra întâlnește flota anglo-napolitană, iar după o scurtă luptă, francezii pierd 2 vase și se grăbesc să se întoarcă la Toulon. Expediția a eșuat.

                       Bonaparte și camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete, la 1 prerial mulțimea îl masacrează pe deputatul Feraud, este o perioada de neliniște socială. Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primește o vagă funcție la statul-major, până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză în repetate rânduri sa le prezinte la armata din vest, socotind ca putea acționa mai bine în armata de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, laComitetul Salvării Publice, își expune din nou planul de campanie pentru Italia dar este atașat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i face deloc plăcere și chiar se gândește să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se va întâmpla. El începe să poarte o viață mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări, biblioteci. Un decret de serviciul cadrelor armatei, îl radiază de pe lista ofițerilor generali utilizați, dat fiind refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat. Decretul este semnat deCambaceres, care va fi cândva al doilea consul și apoi arhicancelarul imperiului.

                     Franța nu este numai în haos, dezordine și confuzie, ci este și guvernată de o mână de oameni “înecați în datori și crime”. La sfârșitul lui septembrie 1795, frământarea se face simțită, Convenția agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru și la 5 fructidor – 27 august 1795 a fost votată o nouă Constituție, cea a anului III. Puterea este preluată de un directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute și Consiliul Bătrânilor, deputați care vor fi luați din rândurile Convenției. Secțiile regalistă se revoltă și oamenii sunt chemați la arme împotriva Convenției. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care la 9 thermidor a atacat Primăria orașului, unde se afla Robespierre. Barras știe prea bine că nu este decât un general de ocazie, fără nici un fel de experiență, vrea să aibă alături de el un general adevărat, de preferință un artilerist, dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este numit aghiotantul lui Barras, dispune să fie adusă artileria de la Sablons, organizează opt sute de complete de armament, așază personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch și Saint-Honore. În data de 13 vendemiar – 5 octombrie 1795 are loc o cionire violentă între secționari și soldații comandați deBarras. După spusele lui Thiebault, ofițer de stat-major și viitor general, “bătălia este condusă de generalul Bonaparte personal”. Bonaparte reușește să-i învingă pe inamici care-i atacaseră la Tuilerii. Cinci zile mai târziu, Convenția, la propunerea lui Barras, îl numește pe generalul Bonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon este avansat în gradul de general de divizie. La 26 octombrieBarras, devenind unul din cei cinci directori, demisionează din funcția sa și Bonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior.

                    El nu e deloc îmbătat de glorie și pare chiar perfect conștient de lipsa sa de competență în ce privește sarcinile de comandant al garnizoanei și de general comandant al Armatei de interior. Thiébault chiar spune că era o persoană care “nu se jena de fel să arate față de subordonații săi cât de multe lucruri în materie nu știa, lucruri pe care era de presupus că și ultimul dintre ei le știa la perfecție”.

                     Bonaparte o cunoaște pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soție. La 2 martie, Bonaparte este numit comandantul armatei de Italia, susținut de Barras și de Carnot înDirectorat. La 8 martie 1796 are loc semnarea actului de căsătorie între Napoleon și Joséphine, în cancelaria avocatului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.